Prieteni

Daniel şi Flore Corlan; Dani şi Simona Albu; Matete şi Roxana Budimir;
Cornel, Viorica, Ruben şi Filip Reştea  

La 24 de ani aveam puţini prieteni şi aceştia erau în general din alte cercuri, fără legătură cu viaţa şi slujirea creştină.
Nu bănuiam atunci că schimbarea produsă în viaţa mea va afecta radical şi cantitatea şi calitatea relaţiilor mele.
Astfel de-a lungul anilor am cunoscut foarte mulţi oameni, de la copii până la oameni în vârstă, în diferite ocazii.
Cu unii au fost legături ocazionale. Cu alţii, însă, am dezvoltat legături ce durează de mulţi ani.
Nu idealizez relaţiile. Şi relaţiile au urcuşuri şi coborâşuri de etapă, dar caracteristica unor relaţii adevărate este trăinicia în timp.
Viaţa te apropie şi te îndepărtează, în sens geografic. Îţi creează ocazii de a fi mult împreună sau întâlnirile sunt ocazionale.
Ai agende asemănătoare cu prietenii tăi, dar şi perioade în care nu mai ştii multe despre ei.
Ce anume dă trăinicia unei relaţii? E adevărat că ochii care nu se văd se uită?
Refuz să cred asta. Cred că se uită amiciţiile, dar nu prieteniile.
În viaţa mea au intrat oameni din diferite medii, câteodată neaşteptat. Am căutat să le păstrez un loc cald în inimă.
Am luat ca principiu de viaţă că nu ai voie să izgoneşti pe cineva din inima ta. Singurul mod în care cineva poate ieşi din inima ta este prin propria lui decizie.
Sună ca o lozincă, însă nu e aşa.
Multe lucruri ni se par importante în viaţă, dar nu sunt.
Altele, cum ar fi familia şi prietenii, un fel de altă familia, ar trebui reconsiderate.
Renunţând la un prieten devii mai sărac.
Cât de tare trebuie să-ţi greşească cineva pentru a renunţa la prietenia lui?
Am descoperit că şi în prietenie poţi fi egoist. De fapt prietenia o cultivăm de dragul nostru, nu al prietenului nostru.
Aşa se întâmplă şi în familie şi de aia apar despărţirile.
Prea adesea prietenia se bazează pe o analiză mercantilă a avantajelor pe care ţi le poate aduce prietenul tău. Şi asta se vede cel mai bine când el este în dificultate, material, social, spiritual...
Şi fiul risipitor a avut "prieteni".
Şi eu am prieteni care s-au încăpăţînat să îmi rămână prieteni, indiferent de circumstanţe. Alţii nu, însă locul lor a fost păstrat.
Îmi aduc aminte de un tânăr care acum câţiva ani a venit la mine şi mi-a zis că vrea să-şi ceară iertare.
Acum câţiva buni ani a fost o situaţie în care a preferat să ia distanţă de mine, pentru că nu-l avantaşa apropierea.
"Am fost laş", a spus. "Vreau să-mi liniştesc cugetul."
Am apreciat mărturisirea lui, deşi nu eram deloc ofensat de atitudinea lui.
Nu scriu aceste cuvinte sub impresia vreunei supărări, ci a recunoştinţei pe care o port prietenilor mei.
Gândul acesta mi-a venit răsfoind prin fotografiile mele. Acolo am găsit şi această imagine.
Însă ar mai trebui să apară multe alte imagini, cu chipurile mai mult sau mai puţin cunoscute ale celor ce mi.au fost şi-mi sunt prieteni.
Mulţumesc!

Leia Mais

Lecţii din trecut

Această fotografie este de prin 1991 sau 1992. Aveam pe atunci vreo 34 de ani, iar fiica mea, Ana-Maria doar vreo 4-5 ani.
Înfăţişarea mea spune câte ceva despre mine şi prestaţia mea din acea perioadă. Eram nonconformist, însă nu "revoluţionar" şi foarte orientat pe atingerea unor obiective. Pentru asta eram gata să sacrific totul.
Şi dacă determinarea aceasta poate fi considerată ca pozitivă, şi chiar m-a ajutat foarte mult, există şi aspecte nu foarte pozitive ale acesteia.
Au fost lucruri în care am greşit. Că nu am făcut-o intenţionat e altă problemă.
Am fost foarte neglijent cu sănătatea mea şi asta a venit la decontare în aceşti ani.
Cred că am greşit şi faţă de familia mea. Le-am impus un regim de viaţă foarte spartan, ca al meu, crezând că aşa e bine.
Soţia mea a fost sprijinul meu fenomenal şi a ţinut ritmul, poate pentru că înţelegea acele rigori, dar copiii cred că au avut parte de frustrări.
Imaginea aceasta cred că e sugestivă. Probabil că nu am băgat-o în seamă pe fiica mea pentru că aveam preocupări "mai importante".
Copiii mei nu s-au bucurat nici pe departe de atenţia pe care meritau s-o aibă. De prea multe ori i-am tratat cu dreptate, dar nu cu iubire.
Poate vă întrebaţi de ce fac această confesiune publică? 
Mă gândesc că poate voi veţi face altfel.
Harul lui Dumnezeu a fost aşa de mare, încât amândoi copiii mei, după ce au trecut de crizele vârstei, s-au împăcat cu Dumnezeu şi relaţia noastră este acum restaurată deplin. Sunt unul dintre tăticii care aude din gura copiilor săi cuvintele magice: "tata, te iubesc!"
Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru asta.

Jurnalul lui Mitruţ

Leia Mais

Nevoia de amintiri

Când eşti tânăr eşti într-o permmanentă goană. Îţi doreşti ca timpul să treacă repede şi să-ţi atingi obiectivele. Şi timpul trece şi poate chiar le atingi.
Eşti foarte puţin preocupat în a-ţi conserva amintirile, indiferent care ar fi forma vizibilă a acestora.
Vine însă şi vremea când amintirile chiar contează. Scotoceşti cu febrilitate prin lucrurile tale şi încerci să legi de fiecare dintre ele o parte a istoriei tale, fie că e istoria ta personală, a familiei, a slujirii, etc.
Înainte de a fi demolată căsuţa de la Plopu am fost în podul acesteia şi am făcut câteva fotografii.
Un amestec de lucruri de peste o sută de ani vechime şi semne mai moderne ale trecerii timpului au rămas consemnate în imagine.
Cu mare drag am ales obiectiele vechi. Într-un fel intrasem şi eu în istoria acelui loc şi acel loc devenise o parte a istoriei mele şi a amintirilor personale şi de slujire.

Leia Mais

Plânge fetiţa?

De la stânga la dreapta: Ionel (fratele meu), Tie (tatăl meu), Mitruţ (eu însumi)

Deşi pare greu de crezut pentru cei ce mă cunosc aşa arătam pe la 3 ani. Mă născusem la Caransebeş şi pe când aveam doar şase luni familia mea s-a mutat la Rusca Montană.

Rusca Montană era comuna de care aparţinea satul Ruschiţa, o locaţie renumită pentru marmura sa de calitate, considerată ca fiind cea mai bună din România şi chiar din Europa. Puţini ştiu însă că la Ruschiţa s-a exploatat minereu de plumb, de fier şi chiar de uraniu.

Tatăl meu era miner şi de aceea ne mutasem acolo, pentru o viaţă mai bună. Minerii câştigau mai bine, chiar dacă riscurile erau mari în timpul muncii, dar şi datorită posibilităţii de a te îmbolnăvi de cumplita boală numită silicoză (un fel de cimentare lentă cu praf fin a plămânilor).

Acolo am stat până la vârsta de 10 ani, când tatăl meu a fost pensionat pe motiv de boală şi ne-am reîntors la Caransebeş.

Rusca Montană era la acea vreme o localitate de munte situată pe câteva văi, străjuită din toate părţile de păduri. Eram un copil interiorizat şi preferam să îmi petrec viaţa între cărţi (am început să fiu interesat de ele pe la 5 ani) şi pădure. Pădurea, prin misterul său şi poezia sa, dar şi prin generozitatea ei era prietenul meu cel mai bun. Cunoşteam vegetaţia pădurii, ciclurile vieţii şi morţii, locurile deosebite din pădure. Primăvara devreme mâncam frunze crude din copaci şi mă bucuram de explozia vegetaţiei şi de promisiunile viitoarelor bucurii: începeam cu fragii, apoi zmeura, murele, coarnele... Mâncam şi jir şi mai rămânea destul şi pentru alte vieţuitoare din pădure.

Cred şi acum că mi-am consumat copilăria la Rusca Montană. A fost scurtă dar densă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru timpul acela!

Părinţii ne cumpăraseră câte un costum de marinar: fratelui meu de băieţel marinar, iar mie de fetiţă marinar. Eram pieptănat ca o fetiţă şi toţi cei ce mă vedeau credeau că sunt o fetiţă. Mă ducea tatăl meu pe bicicletă şi pentru că mai plângeam tatăl meu era întrebat: Plânge fetiţa? Plânge, plânge spunea el!

Leia Mais

La început de drum

A fost odată ca niciodată, cam demult e drept. Era în anul 1958, în Caransebeş, România, într-o casă foarte modestă. Era casa Cimitirului Baptist din Caransebeş.

Acolo, într-o zi de Duminică, 22 Iunie, la ora 8 dimineaţa, mama mea m-a adus pe lume.

E adevărat că-şi dorise o fetiţă, dar m-a iubit aşa de mult, chiar dacă eram al doilea băiat al său.

Cred că dorinţa ei a fost parţial împlinită, atât în ceea ce priveşte sensibilitatea, cât şi în ceea ce priveşte capacitatea de a mă descurca în gospodărie.

Leia Mais